Stagiune

Don Carlo

Giuseppe Verdi

  • Premieră mondială
  • 11 martie 1867, la Opera din Paris
  • Premieră Opera Română Craiova
  • 5 octombrie 2016

Operă în cinci acte (şase tablouri) de Giuseppe Verdi

Libretul de Josephe Méry şi Camille du Locle, după tragedia lui Friedrich Schiller

 

Spectacol susținut de Opera Română Craiova pe scena Cercului Militar

 

Conducere muzicală: Cristian Sandu (Cluj-Napoca)

 

Regie artistică: Rareș Zaharia (Franța)

Asistent regie artistică: Arabela Tănase

Scenografie: Barbara del Piano (Franța)

Asistent scenografie: Răsvan Drăgănescu

Concert-maestru: Dan Bozgan

Maestru de cor: Lelia Candoi

Pregătire muzicală: Corina Stănescu, Maria Cristina Stan

Sufleur: Viorica Tomuș

Regie tehnică: Iulian Tudosie

Sonorizare: Sorin Tican

Maestru de lumini: Roberto Bujor

Machiaj: Andra Stanciu

Coafură: Ioana Boicea

 

Distribuția:

 

Regele Filip al II-lea  Carlo Colombara (Italia)

Don Carlo – David Baños (Spania)

Rodrigo – Leonardo López Linares (Argentina)

Marele Inchizitor Sorin Drăniceanu

Elisabetta di Valois – Joanna Parisi (Italia)

Principesa Eboli – Lisa Houben (Olanda - America)

Un frate – Dragoș Drăniceanu

Tebaldo/Vocea din cer – Noemi Modra

Contele di Lerma/Vestitor – Petrișor Efrem (debut)

Contesa d’Aremberg – Mădălina Neagoie

 

Orchestra, Corul și Baletul Operei Române Craiova

 

Acțiunea se desfășoară în Franța (actul 1) și Spania (restul actelor).

Actul I. Franța și Spania sunt în război. Don Carlo, fiul regelui Spaniei, a venit în secret în Franța. La Fointainebleau, din întâmplare, el se întâlnește cu Elisabetta de Valois, logodnica promisă, pe care însă nu a cunoscut-o niciodată, iar cei doi se îndrăgostesc. Fericirea lor e și mai mare în momentul  în care identitățile le sunt dezvăluite. În depărtare, o salvă de tun anunță sfârșitul războiului. Câteva clipe mai târziu, pajul Tebaldo anunță vestea că tratatul de pace a fost semnat cu o singură condiție: mâna Elisabettei îi va fi oferită regelui Spaniei, tatăl lui Don Carlo. Vestea este confirmată de Lerma, ambasadorul spaniol. Elisabetta este sfâșiată de durere, dar decide să fie de acord cu acestă condiție și consimte sacrificiul de sine, în numele păcii. Pleacă, lăsându-l în urmă pe Don Carlo, neconsolat.

Actul II. Tabloul 1. La mormântul lui Carol Quintul, lângă care se roagă călugării mânăstirii St. Just, Don Carlo a venit să caute consolarea și liniștea sufletului său zbuciumat. Îndrăgostit de Elisabetta, se vede nevoit să renunțe pentru totdeauna la ea, deoarece aceasta fusese luată în căsătorie de tatăl său, devenindu-i astfel mamă vitregă. În urma lui sosește Rodrigo, Marchiz de Posa, credinciosul prieten al Infantelui, care îl sfătuiește să părăsescă Spania și să plece spre Flandra, unde poporul așteaptă un conducător al luptei împotriva tiraniei spaniole. Astfel va reuși să uite dragostea nefericită care îl chinuiește și își va dedica viața unui țel nobil, de apărare a libertății. Legământul de prietenie făcut de Don Carlo și de Marchizul de Posa răsună înălțător și generos, pe măsura idealului care-i unește (duet). Tabloul 2. Venirea regelui, însoțit de Elisabetta, pentru a îngenunchea la mormântul lui Carol Quintul, conform tradiției, îi răscolește din nou pasiunea lui Don Carlo pentru iubita pierdută.

În grădina mânăstirii, doamnele de companie ale reginei și pajii lor ascultă o romanță maură de dragoste, cântată de Principesa Eboli. Sosirea reginei este curând urmată de cea a Marchizului de Posa, care îi aduce o scrisoare din Franța și, în același timp, cu discreție, un bilet de la Don Carlo. Posa îi vorbește reginei despre chinul acestuia și îi cere o întrevedere. Apoi se retrage cu doamnele, înlesnind astfel o convorbire fără martori între Elisabetta și Carlo. Infantele o roagă să intervină pe lângă rege pentru a-l trimite în Flandra, și Elisabetta promite să-l ajute. Subjugat de dragostea ce-i unește, Carlo îi cade la picioare, în timp ce, abia stăpânindu-și sentimentele, Elisabetta încearcă să-l îndepărteze (duet). Filip își face apariția imediat după plecarea lui Carlo și, găsind-o singură pe regină, o pedepsește pe una dintre doamnele de companie, îndepărtând-o de la Curte, pentru că a încălcat porunca, lăsând-o pe regină nesupravegheată. Reținându-l pe Rodrigo, regele vrea să și-l apropie și-i încredințează o taină care-l frământă; se teme că Elisabetta și fiul său sunt îndrăgostiți și dorește ca Marchizul de Posa să-i spioneze. Rodrigo pledează înflăcărat cauza Flandrei și-l sfătuiește pe Filip să dea mai multă libertate poporului oprimat, dar regele îi respinge ideea, atrăgându-i atenția să se ferească de Marele Inchizitor – dușman al protestanților flamanzi (arie).

Actul III. Tabloul 1. La miezul nopții, în grădina castelului, Don Carlo o așteaptă pe Elisabetta, crezând că ea este cea care îi scrisese biletul nesemnat pe care îl primise. La locul întâlnirii apare o femeie voalată și, luând-o drept regina, tânărul îi mărturisește toată dragostea lui. Văzându-i chipul descoperit, Carlos realizează eroarea îngrozitoare: în fața lui se află Principesa Eboli, autoarea biletului, care, îndrăgostită de el și rănită în amorul propriu, își dă seama că Infantele o iubește pe regină și jură să se răzbune. Tabloul 2. În piața Madridului, mulțimea așteaptă sosirea suitei regale pentru a asista la arderea pe rug a ereticilor. Filip este întâmpinat de șase deputați din Flandra, în fruntea cărora se află Don Carlo. Ei îngenunchează în fața regelui, implorând milă și cruțarea celor condamnați. Dar Inchiziția dorește moartea rebelilor. Don Carlo îl înfruntă pe rege, jurând să apere cauza Flandrei. În fața gestului de a scoate spada, regele ordonă arestarea prințului, dar nimeni nu îndrăznește s-o facă. Doar Marchizul de Posa se apropie și luându-i sabia, o predă regelui, spre uimirea lui Don Carlo. Ceremonialul începe și, în lumina flăcărilor ce cuprind rugurile, deasupra glasurilor care preamăresc jertfa ca pe o sărbătoare, răsună vocea cristalină venită parcă din ceruri să promită liniște celor chinuiți.

Actul IV. Tabloul 1. În singurătatea nopții, Filip meditează cu amărăciune asupra vieții lui care nu-i aduce nicio mulțumire: nici ca rege, nici ca tată și mai ales ca soț. Elisabeta nu-l iubește și nu l-a iubit niciodată (arie). Sosește Marele Inchizitor care-i cere sacrificarea lui Don Carlo și a Marchizului de Posa, socotiți trădători. Crudă osândă pentru tată, dar Inchiziția este mai puternică decât regele (duet). După plecarea reprezentantului bisericii, în cameră pătrunde Elisabetta, disperată, rugându-l pe Filip să-l găsească pe acela care-i furase caseta de bijuterii. Cu o ironie rece, regele îi înmânează caseta care se afla pe masa lui, în care erau închise scrisorile și portretul lui Don Carlo. Ros de gelozie și de furie, regele o acuză pe regină de adulter și aceasta, nemaiputând suporta învinuirile aspre și nedrepte, își pierde cunoștința. La chemarea lui Filip, vin în ajutor Posa și Principesa Eboli. Ajutând-o să-și revină, Eboli, sub povara mustrărilor de conștiință, îi mărturisește reginei că ea îi dăduse lui Filip caseta, din dorința de răzbunare, cu toate că într-un timp chiar ea fusese amanta regelui. Cu sufletul plin de durere, demnă, Elisabetta o îndepărtează de la Curte. Eboli, conștientă de răul făcut, își dorește salvarea lui Don Carlo (arie). Tabloul 2. În celula în care este închis Don Carlo intră Rodrigo, prietenul adevărat, rămas credincios în pofida tuturor aparențelor. El a venit să-i spună că luase asupra lui întreaga vină a revoltei flamande și că, prin urmare, mai avea foarte puțin de trăit. Dar cauza dreaptă a poporului oprimat trebuia dusă mai departe de Carlo, căruia îi încredințează măreața misiune (arie). Un glonte venit printre gratiile celulei îl țintește în spate pe Posa, care mai are puterea doar să-i spună lui Carlo că moare fericit, știind că lasă în el un demn continuator al luptei (arie).

Actul V. La mormântul lui Carol Quintul, Elisabetta se roagă. Don Carlo vine, încercând să-și ia adio. El va pleca în Flandra, unde se va dedica idealului visat de Rodrigo (duet). Cei doi sunt surprinși de Filip și de Marele Inchizitor care, la ordinul regelui, încearcă să-l captureze pe Carlo. Dar porțile mormântului lui Carol Quintul se deschid și Împăratul însuși își salvează nepotul, luîndu-l cu sine între zidurile mânăstirii.